(…)
Grija drogatului pentru calitate este fabuloasă… Nu ar cumpăra otravă ”scadente” [1], nici să-l pici cu ceară! Este acela care, la ecuator fiind, vrea să ţină căldura în… iglu! A jurat vieţii s-o însoţească la rău, până ce binele îi va despărţi… Ştie că strugurii acrii sunt dulci… Iubeşte praful şi pulberea, ca nimeni altul. Confirmă că iubirea şi raţiunea nu sunt acelaşi lucru.
(…)
O întreagă filosofie are drogatul! Atitudinea îi este cam “cuneiformă”, greu de descifrat… “Nu poate face judecata unui fapt, în timp ce-l săvârșește!” [2]
(…)
Drogatul este filosoful actual de tip pascalian [3]. O altă trestie. O trestie care consideră cocaina un spărgător de griji, uitând că Dumnezeu o poate face mai bine… Cu multă iubire, îi putem aduce aminte!
(…)
Cu multă dragoste îi putem aduce aminte că votca este cea mai fină băutură. Și că-i un mare păcat s-o amestece cu prafuri… Preamărirea licorii îl poate deturna de la ”pulberi” făcându-și o tratare anxiolitică cu… votcă. De ce? Pentru că e mai ușor ca dependența de votcă să fie tratată de ”Alcoolicii anonimi”… Ș-apoi, o supradoză de votcă te trimite la odihnă în… șanț, nu pe lumea… de dincolo. Un fel de cui pe cui…
(…)
Pentru convingere spune-i, cu duioșie, câte ceva despre sticluța de votcă…
(…)
Uite…
(…)
O sticlă de votcă scapă individul de un chin: chinul de-a fi om! Individul pot fi eu(e bine să te dai exemplu…), dar nu-i exclus să fii chiar tu! Doar sticla de votcă… e sticla de votcă. Votca te face să fii într-un anume fel care înseamnă a nu fi într-un fel anume, pentru că asta ar fi semnificat suspendarea unei continuităţi… Uf!
(…)
Deci…
(…)
Vorbește-i despre tine…
(…)
Cam așa…
(…)
Măi, eu nu sufăr de nebunie… mă bucur de ea în fiecare minut! Când nu pot, mă ajut de băutură. Doar de ”ochii lumii” m-am lăsat de ea. Și am memoria bună… N-am uitat unde am lăsat-o! Am fugit de tentaţii, până… m-am împiedecat! Şi, de atunci, nu mă ajută nimeni să mă scol… Sunt nevoit să beau în genunchi. E un bine şi în răul acesta. Gravitaţie există, dar nu mai vărs pe piept. Şi, încă ceva: cred că sunt și mai inteligent! Cel puţin, din poziţia această nu mă mai… îndoi(esc)! Psihic stau foarte bine. Sunt fericit. Nu mai am unde să cad… Oricum, căderea îmi este uşoară. Am fericirea chiorului. Acesta va muri uşor, nu are de închis decât un ochi… Eu!? Ce să mai zic? Am murit de mult… Mi-a murit moartea… Sunt aşa de fericit! Fericit şi altruist! Fericirea ți-o doresc şi ție! Ș-o sticlă de votcă.
(…)
…
Teci la… întreaga ”omenire”.
(…)
Nevoile esenţiale ale oamenilor pot fi: sănătatea, banii, dragostea. Indiferent dacă eşti bogat sau sărac, nu ai certitudinea că le vei avea pe toate. Astfel, nevoile îi pot egaliza pe oameni la nivelul… nemulţumirilor. Diferenţierea se poate face prin gradul de inteligenţă şi prin atitudine. Există, totuşi, un destin comun: viaţa și sticla de votcă!
(…)
Adesea ne frământă Apocalipsa. Zilnic avem coşmarul Apocalipsei. E logic! Zilnic nu suntem corecţi, zilnic furăm, zilnic minţim, zilnic îl înjurăm pe Dumnezeu. Zilnic bem. Apocalipsa este în noi. Putem scăpa, dacă renunţăm la acţiunile de mai sus. Cum suntem zgârciţi, nu renunţăm… Vrem doar să ni se dea. Şi Domnul ne dă coşmarul zilnic al Apocalipsei! Iar noi ne dăm o sticlă de votcă.
(…)
Nelămuririle mă înlănţuiesc! Nu vreau să cânt, dar nici să plâng! Revin la nelămuriri… De ce, când m-am născut, m-am născut plângând? Ba chiar am ţipat… Probabil, pentru că ceilalţi râdeau de mine… Atunci am hotărât să mă revanşez. Când o să mor, o să mor râzând, iar ei vor plânge… Voi ignora elementul care mi-a cauzat plânsul iniţial! Mai ales că ei nu ştiu că ”nu sunt de dispreţuit falnicele daruri ale zeilor; ei singuri le dau, şi nu muritorii şi le pot lua după placul lor”[4]. Muritorii își pot lua o sticlă de votcă, după placul lor.
(…)
Sincronizându-ne emoţiile noastre cu emoţiile celor de lângă noi, devenim mai buni. Vibrăm, până la rezonanţă cu ei. Atitudinile inverse ne fac răi. Antidotul, pentru cei răi, presupune să fim buni cu ei. Revărsând bunătatea peste răutate, stabilim un echilibrul natural. Aici, de mare ajutor ne este o sticlă de votcă.
(…)
Când o mor, să nu mă plângeţi! Vreau să fiu liber! Nu vreau să car lacrimile voastre! Plângeţi pentru voi! Omul care nu plânge, e mort! Eu am murit, ca să nu mai plâng! Şi dacă am murit, vreau să fiu mort! Nu mă târâţi legat cu lacrimi! Lăsa-ţi-mă liber! Îmi place veşnicia! Și sticla de votcă.
(…)
Există o competiţie pe care femeile o câştigă în faţa bărbaţilor. Se îmbată mai repede. Femeile sunt mai dornice ca să ajungă -grabnic– la fericire… Competiţia rămâne deschisă la mahmureală. Aha! De aceea, se zice că, dacă dragostea este vinul vieţii, atunci căsătoria este mahmureala de a doua zi… Se ”drege” c-o sticlă de votcă.
(…)
”Armata nu înseamnă curaj, ci reflexe.”[5] Haina militară nu dă curaj. Ea inspiră teamă. Cei care o îmbracă nu devin mai curajoşi. Armata elimină unele complexe psihice, dar nu “rezolvă” caractere. O haină nu te face mai inteligent sau mai bun… Uneori, militarii sunt canalii. Şi-au format reflexul şi plăcerea de-a ucide. Adesea, cei pe care îi stimăm sunt bestii în uniformă… Militarul-om ucide numai pe acela care vrea să-şi mărească imperiul cu ţara sa. În acest caz, cuţitul devine tanc, iar haina militară veşmânt de erou. Unii, în săculețul cu grenadele de atac, au o sticlă de votcă…
(…)
Spre deosebire de dihor, mult mai onorabil e porcul: el nu poate privi la cer… Eu privesc cerul, când dau pe gât o sticlă de votcă… Nu cred, că-i un mare adevăr în: ”Bei, ca un porc!” Cred că beau ca… un păcătos.
(…)
Când se întâmplă o mare nenorocire, cei care se roagă pentru binele tău sunt “băieţii şi fetele” de la asigurări. Nu vor să-ți plătească… Mulţi ani ţi-au luat banii şi acum sunt… evlavioşi. Și-ți vine să pui mâna pe o sticlă de votcă.
(…)
Se spune că într-o ţară subdezvoltată nu-i bine să bei apă, iar într-o ţară superdezvoltată să nu respiri aer… În schimb, în ambele, poți să bei o sticlă de votcă.
(…)
În timp ce cânt la vioară, cu un semn făcut din arcuş, trimit chelnerii după o sticlă de votcă (“mi contra fa, diabolicus est in musica!”)… Oricum, când beau votcă nu ascult muzica altora: nimeni nu cântâ mai bine ca mine!
(…)
Măsurarea timpului i-a preocupat pe oameni din vechime. Era consecinţa logică a dependenţei omului de natură, de apusul şi de răsăritul soarelui… Ţinem mortiş, noi oamenii, ca să ne raportăm la ceva. Avem nevoie de repere… Ne trebuie un reper ca să muncim, unul ca să mâncăm. Nu ne trebuie repere ca să bem o sticlă de votcă.
(…)
In suflet purtăm cruci. Mai multe sau mai puţine. Când te apasă pe piept ceva nevăzut, poate să fie tot o cruce. Este crucea ultimei speranţe moarte. Speranţa poate muri ultima, dar iubirea niciodată! Dacă insişti să pui cruce iubirii, n-o face! Pune mâna pe-o sticlă de votcă și fă o cruce din lacrimi…
(…)
Schopenhauer credea că oamenii au o singură faţă. Ca luna! Cu o sticlă de votcă, îi demonstrezi contrariul…
(…)
Nimicul e nimic şi atunci când pare a fi ceva… Argumentez, susținând că și fumul face umbră. După ce m-a ”afumat” o sticlă de votcă.
(…)
Ce ar trebui să facem, ca să acceptăm moartea cu zâmbetul pe buze? Adică să redevenim daci. Moartea unui dac era o manifestare de bucurie. Uneori, un dac mai tânăr colecta dorinţele oamenilor şi se sacrifica pentru a merge la Zamolxes că să-i ducă solicitările. Dacii credeau că-i ascultă cineva. Astăzi, mulţi nu mai cred. Moartea devine de nedorit şi zâmbetul dispare. Ea nu vine că să-ţi facă o cafea. Vine să te ia. Te poate găsi zâmbind, dacă ai lângă tine o sticlă de votcă.
(…)
În ”Peștera Polovragi”, considerată a fi ”Peștera lui Zamolxes”, oamenii simt, furnicături pe mâini în “Galeria Ispășirii”. Acolo se află “Tronul lui Zamolxes”. În acel loc, detectoarele de biocurenți o iau razna, comportându-se ca în prezența unei surse extrem de puternice de energie… Te simți ca și când ai fi băut o sticlă de votcă.
(…)
“Am fost rupt!” sau “Am fost mangă!”, sunt expresii de beţiv. Acestea exprimă, cu “licenţe” de natură poetică, o… intoxicaţie. Uneori, intoxicaţia este benefică (înlătură un caracter penal al acţiunii)… Cu alte cuvinte, un confort psihic, te poate salva… Dar, te poate băga şi-n criză… Dacă o criză, de acest gen, devine patologică (cu afectarea conştientului), atunci eşti “dureros de beat”. Nu mai eşti un “drinker” de gânduri. ”Dacă beau îmi este bine, însă nu pot să-mi ţin gândul…” Sau cum zice poetul:
“Unul bea că-i băutor,
Altul bea că-i bestie,
Numai eu, că am umor,
Beau aşa, de chestie. ”
Și…Devii beţivul generaţiei tale, cu veleităţi ştiinţifice : “Electricitatea este alcătuită, de fapt, din particule microscopice numite electroni, pe care nu le poţi vedea cu ochiul liber decât dacă te-ai îmbătat bine de tot”. N-ai nevoie decât de-o sticlă de votcă…
(…)
Adevărul îi poate schimba pe oameni. Doar dacă îl recunosc ca… suprem. Altfel, rămâne o părere. Uneori, este o părere dureroasă. Şi adevărul nespus este dureros. Durerea adevărului nespus nu e alinată de minciună. Minciuna, în acest caz, este gazul pus pe foc. Şi focul te arde. Uneori de tot, alteori parţial. Arsurile parţiale îl fac pe adolescent adult. Arsurile totale îl stopează pe adult de la ne-spiritualizare. Adevărul nu-l poți stinge, dar tu poți să-ți stingi focul cu o sticlă de votcă…
(…)
Revii la… tine. (E mai convingător discursul…)
(…)
Privesc lumea ca pe un prieten bun. Sunt naţionalistul care consideră că naţionalitatea sa este omenirea. Aici, tare mult, mă ajută o sticlă de votcă.
(…)
De multe ori m-am întrebat de ce sunt curios. Cu câţiva ani mai înainte, n-am putut să dorm, deoarece nu găseam răspunsul la întrebarea: de ce 111111111 x 11111111 = 1234567887654321 ? M-a ”lămurit” o sticlă de votcă.
(…)
Într-o zi am auzit o șoaptă: ”Ai grijă de tine! Oamenii sunt răi!” Era sticla mea de votcă.
(…)
Acum, nu mai vreau să înţeleg orice. Nu mai vreau să înţeleg totul. Pentru cei care nu mai pot să-i înţeleg, am speranţa că iadul există. Cineva spunea că există iad şi pentru cei buni. Da, dar pe Pământ! Noi, oamenii, avem iad pentru orice . Mai ales, atunci când devenim deziluzia optică a propriului super-ego. Atunci îl concurăm pe diavol, cu speranţa că vom câştiga. Negocierea cea mai bună între id și super-ego o face, cel mai bine, o sticlă de votcă… In votca veritas!
(…)
Treci, puțin, la… filosofie.
(…)
Paradox existențial: deși am tot mai multe sticle de votcă, am tot mai puţin timp!
(…)
Conversație:
– De câte ori am insomnie, beau o sticlă de votcă!
– Și te ajută la ceva? Adormi?
– Nu, dar nu mă mai deranjează că stau treaz!
(…)
Mi-am folosit funcţia simbolică a psihicului, pentru a realiza schimbări semnificative în planul relaţiilor cu ceilalţi, al stilului de viaţă, al sănătăţii şi al propriei personalităţi, am accesat niveluri profunde ale minţii, pentru a activa resurse inconştiente importante necesare schimbării şi mi-am utilizat eficient imaginaţia şi vizualizarea creativă, pentru a atrage rezultatele dorite, apoi, mi-am folosit intuiţia şi creativitatea, pentru a afla foarte multe lucruri interesante despre oameni, folosindu-mă de presupoziţiile şi conceptele fundamentale ale psihologiei alternative, pilonii de bază ai Artei Transformării şi am constatat, pentru totdeauna, că am intrat în căcăcioasele meandre ale concretului şi ale sinergiei faptelor, din care nu mai pot ieși, decât dacă voi pune mâna pe o sticlă de votcă…
(…)
Gata!
(…)
Dacă nu pune omul mâna pe sticla de votcă, lasă-te de… meserie! Dacă o face, poți să iei, discret, legătura cu ”Alcoolici anonimi”… Pune-i „o pilă„! In grup, sunt șanse… Pentru el.
***
Trebuie să fac o precizare:
1: În bere e putere, în vin e sănătate, în votcă e distincție… În apă sunt microbi!
2: Cred că-s plin de microbi…
__________________________
[1] sub standard, îndoielnică, rea (it.)
[2] Blaise Pascal, ”Cugetări provinciale”, Editura Ştiinţifică, București, 1967
[3] ”Omul este o îngrămădire de contradicții : este depozitar al adevărului fiind, totodată, bântuit de incertitudini și erori.”
[4] Homer (”Iliada”, III, 65)
[5] A. Malraux
Dumitru Drăghescu 