Mic tratat despre plânsul fără sunet

***
-La ce te gândești, tată?
-La ce să mă mai gândesc, în ceasul al doisprezecelea… La viața asta că nu-i prea ”mândră”!
-Da, dar trebuie trăită! Parcă așa ziceai…
-Da, așa-i!
(…)
Fața tatălui era ca un plâns fără sunet… Și-a rămas așa… Ultimul. Începuse să cutreiere câmpul cu florile și mândrele dealuri, de după care-i zâmbea Apusul… Nimic între sufletul său și Mântuitorul său… Nimic. Nothing between his soul and his Saviour… Nothing.

***

Mic tratat despre virtual

***
Orice zi pe pământ e o zi bună … Chiar dacă nu pot să contemplu o frumusețe, așa cum cred că este trăitul, fără ca să simt durere… Dar, aproape toate frumusețile au în ele suferințe… De altfel, există o ciudată simbioză între agonie și extaz… In mod ciudat sau nu, toate ne sunt date ca repere pentru trăit. Reperele sunt cât se poate de reale. Însă, ne place nouă ca să le… virtualizam. Le visăm. Când visezi, îți aduci aminte… Îți aduci aminte din viața aceasta sau din altele… Astfel, visând aducem la realitate reperele. De fapt, nu facem decât să ne demonstrăm că trăim și că am trăit tot timpul… Doar că, ținem morțiș să credem că numai pe pământ trăim. De aceea, orice zi pe pământ ne este bună… Și, pentru că, ”orice viaţă de om începe de mai multe ori”[1], orice zi pe pământ e o zi bună…
(…)
Când se trezesc dimineața, ieșind din visare, oamenii își promit o schimbare în viața lor. Aceasta nu se întâmplă. Dar, pentru că își propun o schimbare, orice zi pe pământ e o zi bună… Fiecare răsărit de Soare e plin de încercări. Da, dar nu le privi ca un soldat. Soldații sunt antrenați ca să distrugă lucrările lui Dumnezeu… Iar „Dumnezeu este sufletul întregii naturi. El nu este afară, ci înăuntru ei. Natura este cu alte cuvinte însufleţită şi divină”[2] . De aceea, orice zi pe pământ e o zi bună…
(…)
Ar trebui să știm că noi, oamenii, nu suntem prizonierii lui Dumnezeu, ci mai degrabă suntem prizonierii minții noastre… Cu mintea noastră, putem înțelege că orice zi pe pământ e o zi bună…
(…)
Tot mai mult, universul real al omului este urmărit de… virtual. Virtualul monitorizează desăvârșirea proporțiilor armonice ale omului și are grijă ca, uneori, să-i distrugă simfonia. Așa că, uneori, virtualul devine un pericol… real. Distrugându-i armonia, omul nu va mai putea susține dansul vieții. Va avea, astfel, mai multe cuvinte decât pași… Dansul nu va mai fi limbajul ascuns al sufletului… Va fi, din ce în ce mai mult, un cadril al literelor… Sau, cum ne zice Tudor Mușatescu, o anagramă… Fără simfonie, viața va deveni o definiție lipsită de simțire a dansului: artă călcată în picioare! Având mai multe cuvinte decât pași, omul își desăvârșește Apocalipsa, cu finalitatea ei: revenirea la… început! La început a fost Cuvântul!
(…)
Virtualul nu distruge totul. Virtualul te ajută și să trăiești, atunci când este un echilibru între simțăminte și amintiri, cu proiecție în viitor. El poate reface armonia… Așa, ca să putem avea mai mulți pași decât gânduri… Viața va deveni o simfonie. Astfel, viața va redeveni un dans… artistic. Până la urmă, ”arta e o minunată minciună care ne face să ne dăm seama de adevăr”[3].
(…)
Cu o singură excepție, un echilibru perfect între real și virtual nu există. Greutățile vieții au grijă ca pârghia să se încline într-o parte sau în alta… Excepția este simbioza dintre om și umbra lui. Despre umbră aș putea spune că nici ea nu este ceva virtual, dar oamenii au vrut să-i spună așa… Este fiica luminii. Susțin că există o simbioză între om și umbra lui, pentru că ajutorul e reciproc… Umbra există pentru că omul caută lumina, iar, mai târziu, ”umbra este puntea pe care lumina ne-o dăruiește ca să trecem peste ea în ultima noapte”[4].
(…)
Virtualul este o sciziune interioară. Pătrunde în suflet. Un medic nu-l găsește în timpul disecțiilor, așa cum niciun astronaut nu L-a găsit pe Dumnezeu în spațiu… Dar…

” Fiori prin mine umblă
Și nu am trebuință
Te rog pe tine umbră
Să redevii ființă”[5]

(…)

Concluzie.
Mi-e greu să definesc virtualul ca o uitare de sine… Sunt tentat, dar scriu aberant de mult despre alte lucruri, despre alte stări şi despre alte persoane, descalificându-mă tocmai prin… uitarea de sine. Totuși, ”atât creativitatea, cât şi imaginaţia, pot fi dezvoltate, rafinate şi expansionate virtual, practic în mod nelimitat[6]. Altfel, n-aș mai putea… să argumentez, să am opinie, să înțeleg lumea. Nu sunt prizonierul lui Dumnezeu, ci mai degrabă sunt prizonierul minții mele… Virtualul mă ajută și să trăiesc, atunci când găsesc un echilibru între simțăminte și amintiri, cu proiecție… în viitor. El îmi reface armonia… Îmi lărgește, practic, sfera conştientului, în strânsă dependenţă de rezervorul imens de experienţă reprezentat de inconştient… Și mă pot concentra pe analiza tipului de gânditor introvertit căruia îî este extrem de importantă realitatea interioară, nu de cea exterioară. Virtualul, chiar dacă nu e precis, îmi obligă conştiinţa… să fie.
_____________________________________________________________
[1] Tudor Arghezi
[2] G.T.Fechner (filosof panteist finalist) – ”Despre Dumnezeu ca suflet al naturii”
[3] Pablo Picasso
[4] Lucian Blaga – ”Elanul insulei”
[5] Adrian Păunescu – ”Umbra”
[6] Herbert Harris – ”Cele 12 legi universale ale succesului”

Mic tratat despre cadouri

(…)
Nu prea mă bucur, când primesc un cadou. Cred că aici este o cauză: raritatea întâmplării! Probabil… Și ar mai fi una: sinceritatea întâmplării!

(…)

Organic, n-aș vrea să cred homerianul: ”fie pomana cât de mică, bucuria e mare”. N-aș vrea… Dar, nici să spun tot ce simt nu pot… E și un solonian aici: ”ferește-te cât poți să spui tot ce știi”… Pentru că saturația n-a generat lipsa de măsură, vă șoptesc că, adesea, cadourile put. Mirosurile pot anihila bucurii.

(…)

Totuși, oamenii fac și își fac cadouri. Cadourile pe care ți le faci sunt cele mai sincere. Apoi, sunt cele primite de la familia ta… Pentru celelalte, întreabă-ți nasul!
(…)
Ar mai fi ceva: cadoul ca datorie! Ne lămurește Ludwig van Beethoven:”Numai Arta m-a susţinut; pentru că, ah, e de neconceput pentru mine să părăsesc lumea înainte de a-i dărui tot ceea ce mă simt chemat să dăruiesc”.

(…)
Pentru tine.
”Modul în care dăruieşti valorează mai mult decât darul însuşi.”[1]

(…)
Un sfat.
Când primești un cadou, uită-te la palmele care-l dau! Dacă o palmă ține cadoul, iar în cealaltă e inima donatorului, primește-l! Dacă ambele palme cuprind cadoul, refuză-l. Știi, cadourile nu trebuie să fie scumpe… Dacă numai o palmă ține cadoul și în cealaltă nu ”zărești” inima donatorului, refuză-l! De ce? Pentru că, atunci când cineva are inima-n palmă, nu-ți poate da cu pumnu-n barbă! Altfel, o să-ți pară rău că n-ai centură neagră!

(…)

Și, cum ”fără daruri, Crăciunul nu este Crăciun”[2], când dăruiești, nu uita de inimă, când primești, nu uita de nas! Dacă te vei hotârî ”să dărui totul, să sacrifici totul fără speranța de răsplată; asta înseamnă iubire !”[3] Pentru fermitatea hotărârii, roagă-te la Isus…

(…)

Încă ceva: după ce-ţi plăteşti ratele la bănci, din economiile tale cinstite, te poţi simţi stingher, când, mergând pe stradă, un neajutorat îţi cere un bănuţ şi, poate, n-ai să-i dai! N-ai! Ai datorii mari la bănci… Dar, ce faci cu datoriile impuse de omenie? Desigur, acestea vor avea de suferit… Eşti în situaţia, în care, mijlocul cinstit de a exista, nu este total nevinovat…

Tare mult, te rog, să crezi că omenia este singurul cadou care, după ce îl dăruiești, îți rămâne! Iar ”fericirea ta este darul voinţei tale[4]”.
____________________________***______________________
”-Cum poate un trântor să cucerească o albină?
-Îi face cadou o floare.”
_____________________________________________
[1] Pierre Corneille
[2] Louisa May Alcott – ”Little Women” (1868)
[3] Albert Camus
[4] Epictet

Mic tratat despre răzbunare

***
„Ura și dorința de răzbunare au ținut pe unii în viață”, șopti bunicul… „Mi-aș fi dorit ca cineva să mă urască toată viața!” continuă el. „Cine-ai fi vrut să te urască, așa de mult?” îl întrebai… „Bunică-ta!”
(…)
Îmi aminti că, de câteva zile, bunicul împlinise 100 de ani. Bunica se prăpădise cu 20 de ani mai înainte… ”S-a dus de tânără!”
(…)
În „chilia” lui de la Techirghiol, părintele Arsenie Papacioc scrisese: „Dacă te răzbuni îi rămâi dator lui Dumnezeu. Dacă nu te răzbuni îți rămâne Dumnezeu dator ție”.
(…)
N-aș vrea să-i rămân dator lui Dumnezeu… E greu de plătit… A plăti e mântuire, iar începutul mântuirii e osândire de sine.
***

Mic tratat despre râs

***
”Sunt vesel.” Pot să spun asta despre mine. Nu-s nici Stan, nici Bran, dar aș putea fi. Mi-e imposibil să nu râd într-o zi… E posibil să râd și-n somn. Totuși, sunt capabil să-mi dau seama că nu trec numai prin situații roz. Dimpotrivă!

(…)

În mintea mea, construiesc situații hazlii din situații cu necazul lor, care, dacă le-aș putea spune, în stilul meu, mulți ar râde cu gura până la urechi. Adeseori, o fac. Veselia mea îi face, pe ceilalți, mai fericiți. Îi văd cum râd! Când râde, omul dă sens vieții, atunci când i se pare că aceasta nu (mai) are.

(…)

Mie râsul îmi omoară monotonia epocii în care trăiesc. Ignor tristețea, pentru că nimic nu e mai trist decât tristețea omului vesel. O ignor în modul cel mai sincer. Deviza mea: tristețea-i moarte, râsul e viață! Oricum, lumea așa funcționează! Chiar dacă o parte a lumii râde de cealaltă. Ei, și? Păi, omul ce-i? Se spune că-i ”un milimetru peste maimuță, când nu este cu un centimetru sub porc”[1].

(…)

Specialiștii precizează că veselia sporește respectul de sine, iar ”dacă trăiești într-o stare de plăcere permanentă și de anticipație pozitivă – cu o intensitate a bucuriei pe care o poți transmite și celor din jur – poți înfrunta orice situație care îți apare în cale”[2] și că, în acest caz, ești nemaipomenit de inteligent! Bună precizare! Acum îmi explic, de ce nu mă mai pot opri din râs! Și de ce sunt vesel… Mă apucă o nemaipomenită expectativă vigilentă!
(…)
Stupidul este prostul care nu râde, deci este cineva mai ușor de suportat decât prostul care râde. Stupidul crede că nu-i colaborator la prostie… Dar… Există un mare respect între proști: nu râd unul de altul! Râsul este legătura dialectică naivă dintre sublim și ridicol…
(…)
Să nu uităm.
”Și Pământul râde: prin flori!” [3] Cine nu râde, nu uită… Totuși, râsul poate fi și cerșit, și donat, și… „Ridendo castigat mores!” / „Râzând, îndreptăm moravurile!”
***

Teoremă.
”Dacă lumea ar fi în proporție de 40,05% rațională, viața ar fi tristă.”
Teorema îmi aparține. Nu necesită demonstrație. Cei care vă încumetați s-o faceți, plecați de la faptul că acum lumea-i rațională în proporție de 39,93%… Scrie pe afișele electorale! Eu nu mai am timp de demonstrații… Încă mai pot să râd… Și-mi explic de ce nu mă mai pot opri din râs… Și de ce sunt vesel. Că ”dacă-i întristare, se clocesc ouăle diavolului…” [4] Altfel, ”e mai multă veselie într-un cimitir!” [5]
***
Mesaj.
(…)
Nota bene: Acest mesaj nu se adresează roboților, nici altor produse fabricate în serie…
(…)
Acest mesaj se dresează celor care trebuie să se roage și celor care ar trebui să poată să râdă… Adică, oamenilor!
(…)
Ducându-te la biserică, te pregăteşti ca să vorbeşti cât mai puţin. Acolo vorbeşte Dumnezeu. Tăcând, ai timp să gândeşti la ce ţi se spune. Tăcând şi gândind devii un bun ascultător. Tăcând îi răspunzi lui Dumnezeu… Combinaţia aleatorie dintre educaţie, raţionament și… inimă, sub influenţa directă a pereților tăcuți ai bisericii, scurteză drumul dintre creier și inimă. După ce devii un bun ascultător, poţi să vorbeşti. Vorbirea-ți va fi o rugăciune. Inima-ți va fi altar. Pereți tăcuți sunt și în casa ta, iar de gândurile tale își va aminti Dumnezeu…
(…)
Oricât de fascinant ne-ar părea Paradisul, fiecare din noi vrea să ajungă în el cât mai târziu. E legarea de viaţa aceasta. Ne spunea Patriarhul Justin… Noi ce ne spunem? Că vrem să ne legăm de… urât. Cum ne este viaţa aceasta? Urâtă, după cum ne-am făcut-o şi insistăm să ne-o facem. Ce ştiau dacii şi noi nu ştim? Ei mergeau râzând la moarte. Ştiau că au ucis, că au furat, că şi-au trădat apropiaţii, că l-au înjurat pe Zamolxis, că au făcut cele de nefăcut… Apoi, mustrarea a început cu un zâmbet amar, transformat în hohotul de mântuire din călătoria spre moarte… Râsul, sub forma unui râs nebatjocoritor, a fost semnalul conştientei. Istoriceşte vorbind, prin transformarea râsului în grimasă cotidiană (în urât!), ne-am pierdut conştienţa…
(…)
Ne mai putem salva, pentru că, nu întâmplător, Iisus s-a rugat pe cruce, „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac.” (Luca 23, 34)… Poate ne mai rugăm şi noi… Nevoie este! Prin rugăciune uităm clipa de acum pentru clipa viitoare. Devenim lucizi. Aşa începem să trăim cum trebuie, pentru că orice luciditate pătrunde în sfera religiozității… „Orice religie adevărată este o religie a lucidității” ne spune Anthony de Mello[6]. Lucizi fiind, vom înţelege că „rugăciunea e poruncă, postul e poruncă, iubirea de vrăjmaș e poruncă şi de asemenea moartea e poruncă, mai puţin popularizată între oameni. Dar oamenii ce fac? Îşi apără viaţa asta, îşi apără sinele, îşi apără egoismul lor, şi îşi încurcă mersul lor duhovnicesc. În mintea omului se dă luptă între Dumnezeu şi diavol. Dumnezeu e ascuns în poruncile Sale şi satana împiedică împlinirea voii lui Dumnezeu”.[7]
(…)
Când vom conștientiza că viața trebuie să fie frumoasă, îi vom da o palmă satanei… Pe cel bolnav psihic îl poți ajuta, dacă este conștient, cât de cât, de boala sa… Să fim conștienți! Să ne ajutăm! Să-i ajutăm și pe cei care sunt în stare ”să zâmbească, și să zâmbească, și să fie o canalie”[8].
(…)
Așadar, după cum nu există ortodoxie fără duhovnic, după cum nu există creștinism fără înviere, nu-i nici viața frumoasă, dacă nu râzi nebatjocoritor…
(…)
Știi, nu-i de dorit ca, atunci când te duci la doctor, să-i spui: ”Doctore, mă doare viața!”, iar doctorul o să te întrebe: ”Mai ai pe cineva, în familie, care nu râde?”
(…)
De ce să râd nebatjocoritor? Pentru că râsul nebatjocoritor exprimă gânduri și sentimente curate, este manifestare de bunătate… E demonstrat științific!
(…)
”Gândurile și sentimentele noastre pot modifica ADN-ul, iar ADN-ul modifică în mod direct materia din care este structurată lumea. Atunci când trăim anumite stări, cum ar fi, de exemplu, compasiune, iertare, dragoste, dar și stări negative, ca de exemplu mânie ură, supărare, gelozie, noi influențăm direct structura ADN-ului nostru, iar aceste modificări se propagă în trupul nostru, cât și în afara noastră pe distanțe extraordinar de mari, datorită câmpului cuantic, influențând tot ceea ce există în această lume…”[9]
(…)
Urare.
Tot timpul: să fiți conştienţi, să vă rugați, să vă ajutați, să râdeți!
***

__________________________________________
[1] Pio Baroja – ”Marele vârtej al lumii”
[2] Anthony Robbins – ”Pași uriași ”(ed. Curtea Veche, 2002)
[3] Ralph Waldo Emerson
[4] Arsenie Papacioc (interviu)
[5] replică din filmul ”Stăpânul inelelor”
[6]“Spiritualitate înseamnă trezire. Majoritatea oamenilor, chiar dacă nu ştiu asta, sunt adormiţi. Ei s-au născut adormiţi, trăiesc adormiţi, se căsătoresc în somn, nasc copii în somn, mor în somn fără să se trezească vreodată. Nu înţeleg niciodată farmecul şi frumuseţea acestui lucru pe care noi îl numim existenţa umană. Ştiţi că toţi misticii catolici, creştini, necreştini, indiferent de credinţă, indiferent de religie, sunt unanimi într-un singur lucru: că totul e bine, totul e bine. Chiar dacă totul este o harababură, totul este bine. Ciudat paradox, desigur. Dar, în mod tragic, majoritatea oamenilor nu ajung să vadă că totul este bine, pentru că sunt adormiţi. Au doar un coşmar.” (Anthony de Mello • ”Awareness, The Perils and Opportunities of Reality”)
[7]Părintele Arsenie Boca – ”Gânduri”
[8]”One may smile, and smile, and be a villain.” (Shakespeare, ”Hamlet”, 1,5)
[9]http://www.financiarul.ro/2011/11/19/3-descoperiri-ale-fizicii-cuantice-cu-impact-major-asupra-vietii-noastre/
________________________________________

Mic tratat despre autism ca singurătate perfectă

***
Un prieten m-a întrebat: ”Unde mergi?” “Unde-oi vedea… cu ochii!” i-am răspuns… Cam neprecis și tautologic răspunsul…
(…)
Așa am făcut, până am început să merg… pe loc. Mă lăsase vederea… Când nu vede, omul merge pe loc. Îl cuprinde certitudinea că, deși nu înaintează, nu dă înapoi… De multe ori, este mai bine să fii ”orb de-a dreptul”, când treci prin lume… Sau autist.
(…)
Nu știu prea bine ce este autismul. Oricum, corb la corb… Știe cineva?! Dacă aș ști, ar trebui să mă tratez… Uneori, știu ce simte…
(…)
Oricum, trebuie să mă tratez… Poate că m-am tratat… În antichitate autiștii erau considerați zei, în evul mediu vrăjitori, iar acum sunt “cazuri” supuse terapiei…
(…)
Dacă ar fi fost altfel? Adică “normalii” să fie în loc…
(…)
Eram astăzi, aproape cu toții, la… terapie… Și n-ar fi fost rău! Necesar, oricum este! Poate chiar suntem…
(…)
”Facile dictu, difficile factu…”/” Uşor de zis, greu de făcut…”
(…)
După ce a făcut Dumnezeu maimuța, a reflectat mai bine şi a zis: ”îi arăt Eu ei!” Și a făcut Omul… (În aceeași zi, cred că Dumnezeu a făcut și maimuța, și Omul… De aceea, seamănă…) Apoi, Omul, s-a transformat, de capul lui, în Lup şi a devenit… veriga slabă. Cum lanțul trebuia să fie perfect, Dumnezeu i-a mai pus o nouă verigă… Omul-Autist… Așa, ca să compenseze lipsa de simțăminte a Celuilalt-Om…
(…)
Omul-Autist simte cu toate simțurile deodată. Mi s-a întâmplat… Zilnic, am avut dorințe. Și emoții… Deodată! Mai multe sau mai puține… În ziua când n-am avut, am început să visez. Vai, ce frumos a fost! Irealul este mai frumos decât realul. N-am întrebat de ce. Ca un autist veritabil, mi-am reprimat dorința de-a învăța de la ceilalți…
(…)
În fine…
(…)
Autistul l-a contrazis pe Lenin, confirmând că acolo unde există reprimare, există libertate, egalitate etc. Și pe Cioran, pentru că nu-i straniu să afli taina realității în irealitate…
(…)
Plin de simțire, autist fiind, am sădit trandafiri într-o groapă din asfalt. Nicio mașină n-a călcat florile! Service-urile din zonă au început să șomeze… Dacă toți vom proceda la fel, țara va deveni o mare grădină… Doar i se spune ”Gradina Maicii Domnului”…
(…)
Dar, mai este o vorbă, folosită -mai ales- când mecanicii auto vând flori: “Mare mai este Grădina Ta, Doamne!”
(…)
Totuși…
(…)
Nu ne rămâne decât să lăudăm lucrul Domnului. Lăudându-l pe Celălalt-Om, am obosit…
(…)
Când un autist nu-ți răspunde, el se roagă pentru tine.
(…)
Poţi spune că un om este isteţ, după răspunsurile pe care le dă. Dar, poți să presupui că un om înțelept nu-ți dă răspunsuri, pentru că nu le poți înțelege… Poţi spune că un om este înţelept, după întrebările pe care le pune… Da! Dar, mai poţi spune că un om este înţelept după întrebările pe care și le pune și după atitudinea lui faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni…
(…)
Autistul își pune foarte multe întrebări… Deodată! Poate că de aceea nici nu răspunde… Sau răspunde la toate… deodată.
(…)
Criterii de categorisire avem, înțelepți din ce în ce mai puțini… Pe autiști nu-i prea băgăm în seamă…
(…)
În curând, n-o să mai avem de la cine să învățam… Deși… ”A bovi maiori discat arare minor!”/ ”De la boul mai vârstnic, să învețe cel mai tânăr să are!”
***
Autistul își construiește, cu mâinile și mintea, o locuință în Cosmos… Acolo, materialul se mută și se montează ușor. Îl ajută Gravitația. Pe Pământ nu poate. Nu-l ajută Gravitația. Nici oamenii! În Cosmos poate să zboare, pe Pământ nu… Acolo e singur, pe Pământ nu… Autistul e Singurătate Perfectă. În mintea lui, Timpul nu există ca o convenție… E Politicosul Universal. E cel care, zilnic, salută Soarele. În locul celorlalți… Acest act unilateral îi asigură siguranța. În alte ”politețuri” nu găsește siguranță. Acest tip de siguranța i-a devenit… viciu.
***
Concluzie.
Sufletul meu de autist, scăpat în normalitatea voastră, îmi spune că este o măsură în toate și limite bine trasate (”Est modus in rebus: sunt certi denique fines…” – Horațiu)… Și autistul este măsura tuturor lucrurilor… Adică e Om. Te-ai gândit, că, mergând cu mine, seara, pe faleza mării, tu asculți cum se sparg valurile de țărm, iar eu, autistul scăpătat, ascult țipetele pescărușilor? Da, așa fac… Așa măsor eu realitatea. Amândoi avem urechi. Poate că auzim altfel… Poate că vedem altfel… Tu vezi mulțimea firelor de nisip pe care, cu grijă, calci… Eu văd mulțimea stelelor de pe cer, pe care, cu grijă, le număr… Măsurăm imensitatea, trăind-o altfel…
(…)
Deci…
(…)
-Unde mergi?
(…)
-Unde oi vedea… cu ochii!
(…)
Dacă aş vrea să mă duc în Rai, înţeleg că trebuie să urc. Ca să urc, am nevoie de scară. O scară lungă, lungă… Nu ştiu ce mi-e mai greu: să fac rost de scară sau să reazem scara!
(…)
Vezi, de ce țip, în mine? Eu vă iubesc… Chiar și-atunci când v-alung… Mai ales, atunci! Sunt veriga Lanțului. Și eu sunt împrumutat Vieții de către Dumnezeu…
***
Autistul este Diferitul. Dacă fiecare dintre noi ar înțelege şi ar respecta un autist, lumea ar fi salvată! Cel puțin, pe jumătate…
***
Am studiat enorm despre autism. Am tradus tema și din limbi imposibile. Nu știu nimic mai mult decât ce simt.
______________________________________________________________________________________________
”Te privesc, dar nu te văd, te-ascult, dar nu te-aud
Te pipăi, dar nu te simt şi nu sunt nici orb, nici surd… ”
(Versuri Rappa – ”Autistul” )
____________________________________

Mic tratat despre realismul beletristic

***
Învârtindu-mă printre oameni, mi-am dat seama că Răul nu este ceva supranatural. Omul este martor la ”procesul lumii”. Astfel, lipsa iubirii naște dorințe de refuz a cerințelor societății pentru armonizare și procesează… Răul. Răul este egoism generator de ură. Adesea, triștii îi urăsc pe cei care râd. Și invers! (”Oderunt hilarem tristes, tristemque iocosi.”) E dezumanizare…
(…)
Ca și Adevărul, Răul este concret.
(…)

La capitolul ”Convingeri”, găsești în manualele pentru autocontrol o enunțare de genul: ”Mintea este aceea care face bine din rău, care te face nenorocit ori fericit, bogat sau sărac”. Evrika! Am înțeles, pe loc, enunțul: numai indivizii fără minte își permit o dezvoltare personală naturală… Deci, manualele pentru autocontrol sunt manuale de iluzionism! Nu-s manuale de ”realism”, sunt un fel de beletristică… Așa că, le putem arde! Dar, nu putem arde toate manualele de psihologie, de marketing etc. pentru că vom grăbi încălzirea globală. Sunt prea multe! Ce facem? Păi, mai întâi, o să fac niște cercetări…

(…)

Cercetările mele concluzioneză că: arderea manualelor de autocontrol duce la scăderea concentrației acidului 5-hidroxiindolacetic și a metal-hidroxifenil-glicolului, cu implicații imediate asupra unui comportament generat, în principal, de relaxare, plăcere și gratificare după producerea actului…

In final, cu o mare acuratețe științifică, concluzionez:

”Piromania beletristică este cauza unui tip de încălzire globală, încălzire care favorizează dezvoltarea naturală!” Pentru că nu-i ceva supranatural, arderea manualelor dezvoltă Răul…

(…)

După elaborarea acestei teorii, m-a sunat Al Gore și m-a anunțat că vrea să împartă Premiul Nobel cu mine: ”Dumneavoastră sunteți adevăratul maestru al alarmismului și al exagerării, nu eu!”

(…)

Modest fiind, i-am spus domnului Gore că, de această dată, nu vreau să exagerez, că sunt chinuit, totuși, de un teribil ”realism beletristic” ; mă chinuie un realism ”tip Voltaire”: “Cândva, totul va fi bine, iată speranța. Acum totul este bine, iată iluzia”. Adică, ”realismul beletristic” este ceea ce râmâne după piromania beletristică, este ceea ce compozitorii pot pune pe note, pentru ca să simțim cu toate simțurile… Astfel, Domnule Gore, muzica (Mr. Gore, they’re setting to music!) va contribui la încălzirea globală a… sufletelor. Muzica-i binele! Unde-i exagerarea?

(…)

Pe Pământ, când saluți pe cineva cu căldură, puțini își imaginează că i-ai dorit să-l ardă focul… Când încălzești de-a valma totul, nu-I încălzire globală, este o greșeală globală! Numai în iad este încălzire globală pură… Adică, Răul-Rău.

(…)

Dacă tu crezi că ”mintea este aceea care face bine din rău, care te face nenorocit ori fericit, bogat sau sărac”, încearcă, te rog, o ”lămurire” și la biserica părinților tăi. Adesea, te poate ajuta și ”realismul beletristic”. Și cunoștințele despre geologia vieții: Binele este Aurul pentru care trebuie să sapi mult ca să găsești puțin. Sapă mult!
***
Concluzie.
”Să nu te răzbuni și nici să nu faci Rău tovarășilor tăi, conaționalilor, ci să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți…” (Leviticul – ”Cartea a treia a lui Moise”) Adesea, te poate ajuta și ”realismul beletristic”…
***

Mic tratat despre ceas (II)

Crimele sunt oribile. De regulă! Dar cea mai mare crimă este aceea de a omorî timpul. Chiar dacă timpul există numai în imaginația oamenilor…

(…)

A-l omorî înseamnă să ucizi continua putere de a-ți imagina. Mare crimă! Un soi de sinucidere… Îmi imaginez, cuget, deci trăiesc! Altfel… Nu-mi imaginez, nu cuget, nu…

(…)

Oamenii au nevoie acută de amgăgiri… Oricum, oamenii au inventat timpul în speranța nemuririi sufletului, nu ca să știe când acesta va muri. Pentru acesta, au inventat… ceasul ! A omorî un ceas nu-i crimă, pentru că nu poți ca să-l omori de tot: de două ori pe zi, tot arată o oră exactă! Uf! Și ceasul este imaginația omului… Îmi imaginez, cuget, deci trăiesc! Altfel… Nu-mi imaginez, nu cuget, nu…

Mic tratat despre ”abilități”

***
Nu toate nașterile aduc fericire. Mama n-a apucat să mă vadă cum cresc… Dar, mi-am transformat necazul în avantaj, niciodată n-am avut complexul lui Oedip! M-am aflat printre cei care nu l-au înțeles pe Freud. Deși, am citit și-am recitit „Zur Psychologie des Sexuallebens”… Am considerat că domnul Freud a vrut să mă insulte… Scria, acolo, că a avea complexul de care vorbeam e ceva normal, dacă nu-l oprești din evoluție… Adică, nene Freud, eu care nu l-am avut, am fost/sunt anormal? De ciudă, mi-am pus în cap să-l distrug pe Freud… Cu argumente!
(…)
Da!
(…)
După studii aprofundate de genetică, după analize complexe de ADN, am reușit să demonstrez că Oedip n-a fost tatăl fratelui său mai mic.
(…)
Na! I-am ”tras-o” lui Freud!
(…)
Ce-am făcut?! Ei! Despre activitatea asta o să scriu mai târziu. Deși, e un moment prielnic…
(…)
Oricum, Freud s-a înșelat considerându-l pe Oedip un mare antreprenor, chiar dacă acesta și-a construit… ”Complex”. Cred că l-a derutat abilitatea lui Oedip în a-și alege nișa…
***
Întrebare: – De ce a traversat puiul, singur, autostrada?
Freud: – Faptul că te preocupă, de ce puiul a traversat singur autostrada, scoate în evidență nesiguranța ta sexuală. Ai ”Oedip avicol”!
***
I-aș mai spune lui nenea Freud vreo două… El a constatat că instinctele vieții nu sunt suficiente pentru a explica modul în care ne comportăm. A și motivat de ce, dar simpla existență a unor forțe autodistructive cauzate de instinctului morții (Thanatos), nu-i suficient. Mulți, după ce mor, vor să devină… îngeri.
(…)
Dar…
(…)
Îngerii n-au instincte şi nevoi, pentru că nu au trup… Știu: mulţi vor să fie îngeri! Nu acceptă, însă, destruparea! Cred că-i bine-n Rai, dar, n-ar fi rău să-şi ia şi trupul acolo şi, dacă se poate, să ajungă cât mai târziu… (Oare, Patriarhul când vrea?) Nimeni nu folosește urarea: ”Trăiește mai repede!” (…) Mai este un inconvenient: în acel no man’s land, nu se comunică prin the body language… Ce-i de făcut? Acolo eşti nobody… Brusc, Raiul începe să nu mai fie atrăgător… Adrenalina-i în altă parte! Acolo, prin mișcări adăugate, îți poți etala ”acoperișurile”… Pfui! Vade retro satana! Numquam suade mihi vana!
(…)
A fost o completare… Ca să zâmbească părintele Savatie Bastovoi… /1/
___________________________________
/1/ Savatie Bastovoi – ”Între Freud și Hristos”
…
„Impresia mea este cã Freud nu este un simplu fiziolog experimentalist, ci emblema unei campanii care a avut drept scop înfruntarea mostenirii crestine. Întîmplãtor sau nu, Freud îsi lanseazã teoriile sale «revolutionare» cam în aceeasi perioadã cînd apar primele gesturi avangardiste în artã si literaturã în persoana unor autori precum Kazimir Malevici în Rusia sau Tristan Tzara (Samuel Rosenstock) în România si Franta. Avangardismul este un curent prin excelentã anticrestin, spulberînd în mod programat traditia iconicã si evanghelicã a popoarelor vizate.”
….

Mic tratat despre lipsa de mândrie

***
Mama: – Fiule, caut un om! L-ai văzut?
Eu: – Doar m-ai născut… Uită-te bine și… vezi!
Mama: – Ca să te nasc, n-am consultat avocatul!
Eu: – Nici Isus n-a avut avocat și tot l-au condamnat!
Mama: – Uf! Cine și-a pierdut curajul, nu mai poate pierde nimic…
Eu: – Nu-i lipsă de curaj, mamă! Nu știu să muncesc… pământul! Mă fac marinar!
Mama: – Mai bine te faci haiduc…
Eu: – Mda, haiduc de Sahara… Fără codru! Nu-mi trebuie frați…
Mama: – Fiule, nu poți să faci gogoși fără făină!
Eu: – Eh! Cum să nu! Cei care au ca medic de familie un veterinar pot…
Mama: – Aceia invidiază și urăsc, este felul lor de-a admira!
Eu: – Bine că murim mamă, ar fi lumea plină de admiratori! Oricum, trăim și murim… ”caotici”!
Mama: – Fiule, nu uita, istoria ta nu e destinul tău! Nu se fac fapte bune, din motive greșite! Pentru același destin poți avea… o altă istorie! Mai frumoasă…
Eu: – Poate… Deh! Noi oamenii avem umorul ființelor… triste!
Mama: – Copile, îți las moștenire o mare… lipsă de mândrie. De fapt, când nu există mândrie, ai primit moștenirea Cerului… Accept-o, fără a merge la notar! Nu se eliberează certificat de moștenitor, tu nu poți transmite moștenirea, dar vei avea liniște, caracter și vedere bună! Vezi drept! Dintre acestea mai poți lăsa moștenire… Fără să vrei! Când mândria te-a cuprins și te biruiește, întristează-te! Dacă poți, te vei bucura apoi! Vei începe să-L iubești pe Dumnezeu… Gândește-te că ți-a trimis ispita mândriei ca să-ți dea șansa să te unești și mai mult cu El. Pe El nu te poți mânia! Rezolvare… Apoi soarele va răsări și vei vedea Cerul tău!
Eu: – Pare simplu, dar mi-e greu! Îmi este greu astăzi… Sunt prea căzut spiritual, ca să-mi țin crucea în mână… Pentru a-mi repara interiorul, trebuie să câștig lupta din exterior… Am mândria aceasta! Știi, mamă, cum se poate câștiga o luptă care nu a început?
Mama: – Imaginându-ți că s-ar putea să-ți fie mâine greu, îți va fi mai puțin… Mai puțin greu, ar putea fi și mai ușor de… suportat. Depinde de mândria imaginată. Mândriilor imaginate le vor putea veni și mândrii neimaginate… Mândriile, de orice fel, pot fi obsesii… Antrenându-ți imaginația, îți așezi mândria la locul cuvenit… sufletului tău. Vei avea mândrii imaginate. Esențială, pentru a trăi, este antrenarea mândriilor imaginate. Spre micșorare! Antrenor ai… Antrenorul emerit este Dumnezeu!
Eu: – M-ai convins, mamă! N-o să arunc (niciodată!) primul piatra. Știu de ce… A doua oară, da! Sigur! Mi-s rațional… Vreau să știu cu precizie direcția! Care direcție? Nu pot să răspund, dar stima mea este enormă, pentru că-mi pun întrebarea! Deh, mai e mândrie… Știi, există raționamente care, atunci când cad, nu se mai ridică! Se târăsc pe fundamente (solide!) regăsite în răspunsuri… prea conștiente.
Mama: – Fiule, în suflet purtăm cruci. Mai multe sau mai puține… Când te apasă pe piept ceva nevăzut, poate fi o cruce… Crucea ultimei speranțe moarte! Speranța poate muri ultima, dar iubirea niciodată! Dacă insiști să pui cruce iubirii, n-o face! Vrei să-I pui cruce lui Dumnezeu?! Tot ce știm despre iubire este că iubirea e Totul… Iubirea este plânsul tăcut al lui Dumnezeu… Lacrimile sunt pentru oameni. Eventual, fă o cruce din lacrimi! Apoi, scapi de mândria care ți-a mai rămas. Și de egoismul ei!
***
Final.
Mama a avut ultimul cuvânt. Fără să consulte avocatul…

***
”‒ Dumnezeu ia în considerare mai mult smerenia pe care o avem, şi mai puţin osteneala pe care o depunem. Dacă avem mândrie, care aduce şi căderile, iar noi ne rugăm lui Dumnezeu să ne izbăvească de ele, iar nu de mândrie, şi El ne ascultă şi ne slobozeşte de ele, ce folos dobândim? Pentru aceasta Bunul Dumnezeu nu ne ascultă, căci multele căderi ne ajută să ne smerim. De aceea, atunci când Dumnezeu nu ne izbăveşte de patimi, trebuie să înţelegem că avem mândrie şi va trebui să-L rugăm să ne tămăduiască mai întâi de aceasta, şi atunci toate celelalte vor pleca singure.”
(Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul – ”Epistole”)
***