Bunicul spărgea lemne. Era transpirat. Mic fiind, am considerat că n-ar fi rău să-i aduc o cană cu apă. I-am întins cana… S-a oprit din treabă, și-a dat șapca pe spate… Mi-a spus: ”Eu, nepoate, n-am mai băut apă de pe front!” Apoi, m-a tras la umbră și… (…) ”Nepoate, cea mai bună cale de-a distruge un om e să-l lași să-și aleagă singur… băutura. E bine să fie cineva prin preajmă. Sau o întâmplare… (…) Dar… (…) Cu cât cunoști mai bine oamenii, cu atât iubești mai mult băutura. (…) Îmi pare rău, că, atunci când dorm, nu pot să beau. De altfel, eu nici n-ar trebui să dorm, pentru că n-am fost treaz de multă vreme… Nu vreau să mă țină cineva în brațe, când am în mână o sticlă de tărie… Și, decât o îmbrățișare, prefer sinceritatea sticlei de tărie… ”Tăria” te ferește de strictețea unor legi tâmpite și, adesea, de răutatea oamenilor… Ba, chiar ai înțelegere pentru toți și pentru… toate.” (…) Bunicul a învățat să bea mult la… Stalingrad. Era atât de frig, încât, atunci, când, printre dărâmături, a găsit o sticlă de votcă, a băut-o într-o clipă… Și-a pus pe el o pufoaică rusească și a adormit… brusc. L-au găsit soldații ruși mort… de beat. Au crezut că-i rus, au zâmbit și au mai pus… o manta pe el. De atunci, avea un mare respect față de băutura care i-a salvat viața… Și față de ruși… (…) (…) Mai târziu, am văzut o replică într-un film, despre sucul de prune: ”O băutură pentru războinici!”/1/ (…) Constatare. O fi fost ambrozia ”băutura cu care se omeneau zeii”/2/, dar votca e băutura care-i face pe oameni să se creadă zei… Întrebare. Ambrozia și votca sunt băuturi… antagoniste? Răspuns. Nu. Amândouă sunt otravă. ”Orice este otravă, nimic nu este otravă, totul e o chestiune de doză.” /3/
/1/ Replică din filmul ”Star Trek: Generaţia următoare” /2/ Tudor Muşatescu – ”Dicţionarul umoristic al limbii române” /3/ Claude Bernard – medic și fiziolog francez, părintele fiziologiei și fondatorul medicinei experimentale
Cu multă durere în suflet, astăzi, am aflat că a dispărut din lume un prieten vechi… Numai ce împlinise 55 ani… Edem pulmonar, pe fondul unor probleme cardiace vechi… Diagnostic sec, pentru… un cunoscut medic cardiolog, Șef de secție… A murit acolo, în spitalul lui… A fost spitalul lui, pentru că a stat multe ore acolo, zilnic… Fiind fiul unui celebru medic cardiolog al țării, n-a vrut să fie epigon… Cu sacrificii… Și..
(…)
Îmi amintesc că, sportivi fiind, ne-am întâlnit în finala unei competiții. Tenis de masă. Urma setul decisiv… Mai trebuia să câștig un punct. I-am dat un ”forehand”/1/ și mingea a lovit ușor colțul mesei… Arbitrul n-a văzut, deși i-am atras atenția… L-am rugat și pe adversar să confirme. N-a făcut-o… A câștigat el. Atunci…
(…)
Peste 10 ani, am primit un colet poștal și un bilet… În colet era medalia, iar pe bilet scria: ”Iertare! A prins colțul!” Era semnat. Avea data și o parafă puse acolo… Și, de la acea dată, am devenit prieteni. Până astăzi.
(…)
Am înțeles, că nu poți trăi cu ”apăsări” pe conștiință…
(…)
De atunci, și eu am început să fac ”corectări”…
(…)
“Nu există nicio conștiință reală fără durere.” /2/
***
Dumnezeu să-L aibă în grija Lui!
_____________
/1/”Forehand” – lovitura se execută cu palma spre exterior, în direcția adversarului
De câte ori ai constatat, că viața ta are nevoie de liniște? Așa, ca să ți se odihnească și conştiinţa… Are și conştiinţa o minimă rezistenţă… Mintea ta nu mai vrea să-ți fie pe post de sclav. Nu mai vrea să lupte pentru gloria proprietarului…
(…)
Gloria dezvoltării umane uzează… Ne putem distruge gândind și analizând. Dorim prea mult ca să ne deosebim de animale. Mda! Nimeni nu vrea să fie egalul câinelui său de companie…
(…)
”Drumul cel mai scurt
de a ajunge la glorie, ar fi să facem pentru conştiinţă cele pe care le facem
pentru glorie.” /1/
(…)
Dar…
(…)
Greu recunoaşte cineva, că i-a plăcut să nu gândească! Greu îşi poate reprima omul dorinţa, de a nu domina prin gândire! Dacă nu are în apropiere o „potaie mică”, tot găseşte pe cineva în familie… „Gândesc, deci exist!” se poate reformula, dacă vom voi, în „Exist, cum gândesc!”
(…)
Și…
(…)
Greu îşi poate reprima omul dorinţa de a nu domina prin vorbe! Ar putea fi, totuși, egalul câinelui de companie prin… tăcere. Și-ar putea spune: ”Gândesc, tac, deci exist!” Iar când are chef de vorbă, ar putea să-și audă doar vocea… minții sale.
(…)
Tăcerea nu luptă pentru gloria proprietarului, ci pentru spiritualizarea lui… Ar trebui să vorbească, numai atunci când nu se cuvine să tacă. Oricum, este ”o luptă”… O luptă dură.
(…)
Iar…
(…)
Cele mai bune fapte sunt cele fără… glas.
(…)
Revin la ”luptă”.
Uneori e dură. E pentru cei puternici. Mintea lor are voce.
(…)
Îmi amintesc monologul Adei de la începutul și de la sfârșitul filmului ”The Piano” /2/ …
(…)
”Glasul pe care-l auziți nu este al meu… este vocea minții mele. Nu am mai vorbit de la șase ani. Nimeni nu știe de ce. Nici măcar eu. Tatăl meu spune că e un talent întunecat și ziua în care îmi voi pune în minte să nu mai respir va fi ultima. Astăzi, m-a măritat cu un bărbat pe care nu l-am întâlnit încă. Curând, fiica mea și cu mine vom pleca în țara lui. Soțul meu a spus că muțenia mea nu-l deranjează. El a scris că, Dumnezeu iubește necuvântătoarele, de ce n-ar face-o și el! E bine că are răbdarea lui Dumnezeu… pentru că liniștea ne afectează pe toți până la urmă. Ciudat e că nu mă consider tăcută. Asta din cauza pianului. (…)
Sunt ciudățenia orașului, lucru care mă mulțumește. Învăț să vorbesc. Vocea îmi sună atât de rău, încât mă simt rușinată. Exersez doar când sunt singură și doar pe întuneric. Noaptea mă gândesc la pianul meu de pe fundul oceanului și câteodată mă văd plutind deasupra lui. Acolo jos, totul e atât de nemișcat și liniștit, mă îndeamnă la somn. E ca un cântec de leagăn ciudat și așa e… e al meu. (E liniște acolo unde nu e nici un sunet, e liniște acolo unde nici un sunet nu poate exista: în mormântul rece, în marea cea adâncă.) „
(…)
Remarcă.
Pocăința este tot ”o
voce” a minții noastre. E o tăcere… ”specială”.
Și pocăința nu poate duce niciodată la
depresie…
***
”All I ever wanted
All I ever needed
Is here in my arms…
Words are very
unnecessary
They can only do harm…” /3/
….
_______________________________________
/1/”Le plus court
chemin pour atteindre la gloire est de faire pour la conscience ce que nous
faisons pour la gloire.” – Michel de Montaigne
/2/ ”The Piano”(1993) – dramă, Regia Jane Campion, distribuția: Anna Paquin, Sam Neill, Holly Hunter, Harvey Keitel Premii Oscar 1994: Cea mai buna actrita in rol principal – Holly Hunter; Cel mai bun scenariu original – Jane Campion; Cea mai buna actrita in rol secundar – Anna Paquin.
Premii Globul de Aur
1994: Globul de Aur
pentru cea mai buna actriță (dramă) – Holly Hunter.
Premii BAFTA 1994: Premiul BAFTA pentru scenografie –
Andrew McAlpine; Premiul BAFTA pentru cele mai bune costume – Janet Patterson;
BAFTA pentru cea mai bună actriţă – Holly Hun)
Acum plouă unicolor. Mă plouă un gând: să râd-să plâng! În același timp! Plin sunt de gând cu rictus. Țara nimănui este între plânsul și râsul meu. Ca o gară între trenuri. O gară între doi… Sau o gară pentru doi între șine. Pe șine e sânge. Râs, plâns și… sânge. Lung mai îmi este trenul! Lung e drumul de fier! Între râs și plâns. Lung. Prea lung. Și-i sângeriu. Liniile se unesc într-una-n una. Pe margine. O linie pe margine… Ah! Ce imagine! O linie de sânge… Zvâc! Atac! Liniște… Plouă. Plouă liniște. Zâmbesc. Unicolor. Gândesc plat fără rictus. Acum. E bine? Nu știu… Voi ziceți că e bine. Mă rog, numai bine nu e… Dar… Treceți pe la mine! Vă aștept în gară. În gara mea! Gară pentru voi!
(…)
Vă aștept aci. Singur… Deocamdată. Și cu un singur
gând. Fără rictus. Doar cu sângele meu… Fredonez, după difuzoarele gării:
”Sparg ceața cu tălpi sângerânde
Mă duc ades spre niciunde …
Să ard cu tine Soare-n braţe
Mult sânge scurgă-se în astre.
Şi, în etericul zbor negru
Fă, Doamne, sângele celebru !” [1]
(…)
Și mă frământă un gând. Un gând în gară…
”- Cât sânge e-n canalizarea oraşului ?
I-am pus întrebarea naşului.
(El ca părinte spiritual
Ştie ce este-n canal !)
*
– Nu-i mult pe cât ai crede fine,
O parte importantă e… pe şine !
(Ar vrea să-mi spună mai exact
Dar, e la al treilea preinfarct !)” [1]
(…)
E liniște în gară. În gara mea… Plouă înspre mine
gânduri de liniștire. Culori. Rafale. Mocănește. Mocnește. Negociază.
Liniștește…
”Firicel de praf te cuibăreşti păpădios în sângele
meu …
Inima bate invers
Creier lovit de picioare
Ce frumoasă este lumea ! Oare ?
Calc cu dorinţă peste neputinţă …
Lenea din trup mă lasă !
Dulce angoasă …”
*
Mă zbat teoretic şi mă transform real în praf
Păpădios mă cuibăresc apoi în sângele meu
Nu cer iertare, mă iată Dumnezeu !
[Iubire ! Un păcat …
Alt firicel de praf !]” [1]
(…)
Da. Eu, sângele meu și gara…
*
”E gangster sângele meu
Când era nebun m-a făcut zeu.
Mă lasă acum sub un afet de tun
El după gratii, eu nebun.
*
Sângeriule, când am făcut-o lată
Eram amândoi o baltă …
Şi ne zicea Măritul Soare:
Nu vă-ncălzesc, că vă doare!
*
Acum mai am un singur dor
Ce vine, stă, se duce
La un capăt de coridor
Să-ţi pun şi de la mine o cruce !” [1]
*
(…)
Acum. E bine? Nu știu… Voi ziceți că e bine. Mă
rog, numai bine nu e… Dar… Treceți pe la mine! Vă aștept în gară. În gara mea! Gară
pentru voi.
(…)
Vă aștept. Eu mai sunt în gară. O miros… Oare, care
este mirosul gării?
Ca să simt mirosul gării, trebuie s-o miros pe cont
propriu. Constat că gara are miliarde de mirosuri… Nu m-aş fi gândit că “un
șir de șine” miroase în miliarde de feluri… Nici că, nu nasul simte mirosul
lumii, ci creierul este cel care o face! El decide dacă pot sau nu să suport
anumite mirosuri… Și gara miroase ca oamenii…
(…)
Omul, ca și lumea, este un ansamblu de mirosuri…
Timpul trece și, dacă-ți miroși urât, nu folosi parfum, e bună tămâia… Frumosul
este simbolul binelui moral, iar mirosul este sinceritatea trupului…Sunt mirosuri care te înjosesc şi mirosuri care te înalţă. Important este
să-ți simți mirosul restului de viață.
Vei știi în ce tren mai ai de urcat, până cobori… Zâmbesc. Unicolor. Gândesc
plat fără rictus. Acum. Deci…
Nu v-am spus că fericirea este o treabă foarte simplă, ca să nu-mi purtați pică întotdeauna! Zâmbiți voi, dac-o fac eu, ziceți că-s nebun… Oricum, pentru treaba aceasta mi-am falsificat dosarul medical. Să-i derutez pe doctorii care nu acceptă că nu ar trebui să existe doar o singură versiune a realităţii care să le fie impusă tuturor… Până şi celebrul dicton al lui Descartes „Cuget, deci exist” ar fi trebuit să-i convingă… Din păcate, nu-i convinge! (”Unde se sfârşeşte creierul şi unde începe mintea? Care dintre ele e oul şi care găina?”) Iar eu nu-mi pot da în judecată convingerile, deși le pot apăra și acuza, în același timp.
(…)
Așa că…
(…)
Eu sunt nebunul fără bilet şi cu gara lui… Nu aştept
aşteptarea altora şi nu sunt mort pe peronul gării mele. Nu aştept trenurile
care cară morţi… Sunt cel viu care se aşteaptă doar pe el… Sunt cel care
n-are nevoie de oportunităţi ca să trăiască. Știu că viața –ca și opera de
artă– este ambiguă… Pentru clarificări, ar trebui prea multe ca să știu…
Totuşi, există un sigur caz de deznădejde pură: acela al condamnatului la
moarte! Pentru acesta, închisoarea nu mai are ferestre… Inima lui nu mai
are sânge. Lui nu-i mai tresare neliniștea la foșnetul frunzelor… Mie-mi
place foșnetul frunzelor pe care-l aud și pe cel care-l face gara mea, gară
pentru voi. Și de voi.
În gara mea, necesitatea și întâmplarea se transformă din una în alta…
(…)
Voi.
”Destinul se frământă ca să-mi pună
Viața în scenariul stabilit.
Cum pot să-l joc, ezită ca să-mi spună
Doar Voi veți ști ce-am izbutit…” [1]
(…)
Plouă. Culori. Liniște.
(…)
Întrebarea doctorului Krucoff
”Când ai un gând spontan este, oare, pentru că neuronii tăi au făcut sinapsă şi au produs gândul sau pentru că gândul a apărut de la sine şi apoi au făcut sinapsă neuronii?”
Probabilitatea ca să nimerești „cap”, când dai cu banul, este de 50%, indiferent dacă în ultimele zece încercări ai nimerit doar „pajură”… La fel se întâmplă și cu oamenii din viața ta. ”O nouă direcție? În cele din urmă… În schimb, nu există nici un leac.” [1] Probabilitatea este studiată de matematică, iar ce ți se întâmplă e… Destin. Totuși, ”soarta rade batjocoritor în fața probabilităților [2]”… Drumul pe care mergem nu e cel greșit, doar că nu știm că așa ne-a fost hărăzit să mergem… Ce mai putem face? În același sens, în curgerea vieții, putem face… meandre. Putem vedea multe frumuseți… Sau… Dar meandrele țin de caracter. Totuși, de prea multe ori, filosofii și psihologii ne spun altceva… ˂˂ Dintre toate cuvintele triste, pronunțate sau scrise, cele mai triste sunt acestea : „S-ar fi putut întâmpla”. ˃˃ [3] Cu varianta: ”Se poate întâmpla, dacă…”
(…)
Eu nu lupt cu Destinul. Doar îi fac concurență. Fără a fi absent din El…
(…)
Ceva îmi spune că… (Cum
pot discerne deosebirea dintre vocea lui Dumnezeu și propriile mele gânduri?)
(…)
Nu pot să fac crime în numele Destinului. Nu pot avea un Destin… străin. Și nici erate la Destin nu admit, pentru că nu mi-l mai citește nimeni… Biografia mi se oprește la… El. Totuși… Îmi vine să-i dau Destinului numele de Soartă… Cred că greșesc. Mai bine i-aș spune Soartă… Fatalității. Ar trebui să modific un dicționar… Deja, am făcut-o!
(…)
Final.
Când lucram cu dalta, avem în fața ochilor versurile lui
Michelangelo: ”Cel ce iubirea își ia
drept armă, frânge destin și ură, forță și mizerii.” [4] Corect, doar că trebuia să scriu
iubirea cu un ”i” mai mare…
(…)
Doar o vorbă să-ți mai spun…
Despre Destin se poate face aceeași constatare ca și cea despre Adevăr: când rostești că spui Adevărul, deja ai început cu o minciună.
________________________________________
[1] M. Mraconia – ”Über Allem”/ ”Despre tot ” (“Eine neue Richtung? Endlich… Dagegen ist kein Kraut gewachsen.”)
[2] Edward George Earle Lytton Bulwer (1803 –1873)
[3] John Greenleaf Whittier (1807-1892)
[4] Michelangelo – ”Rime” (Florența, probabil 1525)
Pentru
că eşti om al Pământului, totul se repetă: dragostea, amintirile,
ipostazele vechi, epuizantele excitabilităţi, calamităţile sentimentale…
Pentru că eşti om al Pământului, doar pe tine trebuie să te urmezi şi să o faci fără
servituţi, neuitând să nu te apropii prea tare de tine, deoarece altfel te vei
înstrăina de esenţă şi amintindu-ţi mereu că prin alţii vei putea ajunge spre
sine, vei vedea că dacă sunt prea numeroşi îţi va fi cu neputinţă să te mai
cunoşti…
Pentru că ești om al Pâmântului, vei tremura de frică. De frica de a nu rămâne cu gândurile îmbrăcate în răni…
Pentru
că ești om al Pâmântului, vei căuta toate lucrurile care te
tac într-un timp al enunţării regăsite…
Pentru
că ești om al Pământului, vei ști că tainele nu pot fi
reamintite şi că ele se trăiesc nemijlocit, ca pe un prezent pur; trăirea,
cunoaşterea cu adevărat pură…
Pentru că ești om al Pământului, câteodată, nu vei vedea izvoarele adevărului, ci doar
curgerea lor aparentă…
Pentru
că ești om al Pământului, ești o singularitate, o expresie a
vieţii; o expresie individuală a acestei vieţi, în atingerea căreia îți dai din
fiorurile cu care te iscă lumea, trăind sub hainul câteodată timp, copil
într-un joc al revelaţiei şi al căutării, al luptei şi al resemnării, al
tristeţii şi al bucuriei, al fericirii şi al nefericirii, într-o lume împletitură
de vicii şi virtuţi, dorinţe, împliniri, deznădejdi, dezamăgiri… întâmplări pe
drum de viaţă, pe care te afli; înveţi să te cunoşti…
Pentru
că ești om al Pământului, nu poţi ceva cunoaşte fără de
dragoste şi făr’ de dăruire, nu poţi înţelege fără iubire…
Pentru
că ești om al Pământului, cunoști dragostea, ca un joc al
contrastelor, în clipe poate iluzorii, poate reale ale suveranităţii ei.
Pentru că ești om al Pământului, eşti trup de cuvinte şi suflet de tăceri, completă gramatică
a fiinţei, de o fonetică plină de mister, rătăcitoare făptură mergând înainte
şi de-a-ndoaselea, iar alteori în zigzag între capăt de da şi nu, între
chinurile alcătuirilor şi contrariilor, cumplită dihotomie care le este chip,
suferind cu fiecare chingă, cu fiecare stavilă, în fiecare curmeziş, strivit,
tu, copil al timpului, în fiecare împotrivire, cu fiecare aflare prin căutare
sau din pură întâmplare simţindu-te tot mai aproape de teamă…
Pentru
că eşti om al Pământului, totul se repetă.
Pentru că eşti om al Pământului, ce zici, Perfecțiune? Recunoști? Dă semn!
Nu mai suport terasele cafenelelor! De ce un individ are dreptul să mă zărească cum trec, în timp ce-și bea cafeaua? Ca să fim egali, ar trebui să trec și eu c-o ceașcă-n mână… (…) Mă mai calmez, gândind că, poate, acela se uită la cafea și caută-n ea… bere! Ca și mine! Acolo mă duc pașii… Brusc, îmi trece supărarea! O altă terasă… mă așteaptă! (…) Un ”of” tot rămâne… E posibil ca să treacă cineva, pe lângă terasa mea, c-o sticlă de bere-n mână, iar eu să nu pot să privesc halba și să caut în ea cafea… Hm! Sunt plin de… frământări! Cred că din cauza… cititului! Individul din terasa cafenelei citește Voltaire (cel puțin o sută de volume…), iar eu (nu moartea!)… ziare (cel puțin o sută de publicații…)! (…) De vină o fi și continua ”corcire” a teraselor… (…) Mai știi? (…) La aproape toate terasele se mănâncă mici. Cică-i tradițional… Ritualul este cam așa: comanzi cinci mici, un borcan de muștar, un coș cu pâine și două halbe cu bere… Se prinde micul cu două degete, se ”înfige” în borcanul cu muștar, după ce, în prealabil, ai scos scobitoarea din el, se bagă micul întreg în gură, îndeși o felie de pâine, mesteci un pic și… înghiți. Apoi, dai ochii peste cap, deschizi gura și bei o jumătate de halbă de bere… Tragi râgâitul aferent, te ștergi cu cotul la gură și apelezi la scobitoare (dacă ”scobitul” în dinți cu aer nu-i suficient)… După terminarea micilor, mănânci pâinea rămasă cu muștarul rămas… (…) Bah! (…) Sunt și pericole în terase… (…) ”Neatent din cale-afară, Bâlbâit cum e bunicul, Până berea să o ceară, I-a furat o muscă micul!”/1/ (…) Ioi! (…) Totuși, o cafea la terasă poate avea și un avantaj…demografic. Mulți copii au apărut pe lume după expresia „ieşi la o cafea?”. (…) Final. Constat că la terase nu mai sălășluiesc spiritele. Au trecut vremurile în care aici se făceau ”bulgări de zăpadă” și se aruncau în iad, așteptând, la o cafea sau la o bere, efectul…
Motto: Suntem -doar pentru noi- încă acolo…/ Wir sind -nur für uns- noch da… *** Numai un țigan cum mi-s Zărește Lumină în Abis Și Orizontul îmi este Dorul Căminul meu îmi este Cerul! Chirie nu plătesc deloc Casă îmi este peste tot! (…) … (…) Pentru tine-i acest cântecel Și e un pic cam trist… Viața mea e-n acest fel Pentru un țigan cum mi-s Recunoscând un Sens, în Fără Țel Zărind Lumină în Abis. [1]
*** –––––––––– [1] D&D – adaptare după versurile originale [2] [2] (…) Danyel Gerard – ”Nur ein Zigeuner” (1973) ***
Motto: ”Într-o
cafenea, stă un domn şi bea liniştit o cafea. Nu are laptop, nu are smartphone,
nu are iPad. Stă aşa, ca un psihopat…”
***
Uită-te, cu atenție, în jurul tău! Fie că ești acasă sau la serviciul tău, vezi cu ochii sau cu ”ochii minții”: o ceașcă de cafea, un computer și… un televizor. În locul televizorului poate fi un aparat de radio, un casetofon, un aparat de fotografiat, un pian, o carte etc. Sunt ”obiectele” singurătății tale… ”Sunt locuri și momente în care un om este atât de singur, încât poate vedea întreaga lume.” [1] Și obiectele au singurătatea lor. Ele sunt singurătatea pentru singurătate… Admir singurătatea ceștii de cafea… Este cea mai tare singurătate-n doi… cu public. E singurătatea asociată a ceștii cu cea a farfuriei, în prezența altei singurătăți: tu! Aici sunt iubiri în taină… Dintre cele trei singurătăți, cel mai mult iubește-n taină farfuria. De-o viață, duce-n spate o ceașcă despre care nu știe ce conține… Tu știi, ceașca știe… Farfuria nu știe. Iubește-n cea mai mare taină… (…) Farfuria ceștii îmi face singurătatea… neagresivă. După cum o țin în palmă, ceașca îmi anihilează frustrări: par mai cult și mai… preocupat. Lumea o să creadă că eu am scris:
”O ceașcă răsturnată
pare bolta cerească
Sub care înțelepții
ajung să rătăcească.
Eu am pe draga mea și
dorul,
Paharul și ulciorul.” [2]
(…)
Ce mă preocupă? Păi…
(…)
”Dincolo de pământ şi
infinit,
Cătam să aflu
cerul unde vine.
Şi-un glas solemn
atunci s-a auzit:
„Şi cerul,
şi infernul sunt în tine!” [3]
(…)
Da! Eu și ceașca de cafea suntem o teribilă simbioză modernă! De-o vreme, încep să-i fac concurență farfuriei… Dar… „Fiecare corp este singur. Sufletul și ceașca de cafea, niciodată.” [4]
(…)
Nu fumez, când beau cafea. N-aș vrea să mă împiedice fumul de
țigară ca să văd cum singurătatea mușcă din ceașcă… Fumul țigării manipulează
gânduri… În bine sau în rău… Nu vreau ca să-mi manipulez faptele, pentru a mi le potrivi cu teoriile…
Prefer ca aburii cafelei să-mi adapteze teoriile la fapte și să-mi
ordone –după cum susține Kant [5] – gândurile pe
baza unei metode.Primul pas:
un căscat. Căscatul e strigătul tăcut după cafea. Apoi…
Dumitru Drăghescu 